Arhive pe etichete: simbol

Undeva la Palilula


Am văzut aseară filmul „Undeva la Palilula”, asta după ce am auzit mai multe păreri vis-a-vis de el, și pro, și contra. Eu spun că totul e o chestiune de gust: ori îți place cu totul, ori nu îți place deloc, din varii motive. Asta pentru că nu e un film pe care te-ai aștepta să îl vezi în mod normal în sălile de cinema, fiind regizat de Silviu Purcărete, aducând mai mult a piesă de teatru și fiind „greu”, cu multe elemente și simboluri.

Mie mi-a plăcut foarte mult! Foarte, foarte mult! Mi-a plăcut scenariul, mi-a plăcut jocul actorilor, m-a fascinat muzica (pe care o tot caut și numai că nu o găsesc). Totul mi s-a părut a fi o îmbinare a realului cu fantasticului, pe alocuri îmi aducea aminte de Eliade, în alte situații îmi amintea de Goethe. Nu știu dacă asta a și fost intenția regizorului, însă mie asta mi-a evocat.

Sala a fost plină! Nu mă așteptam, sincer, mai ales că filmul a fost difuzat și înainte de TIFF. Simțeam nevoia unei sesiuni de Q&A la final, cum de altfel ar fi trebuit să și întâmple, însă nu s-a mai ținut. Probabil că astfel mi-ar fi fost clarificate simbolistica și ideea anumitor anumite părți din film.

Cu toate că nu sunt critic de film și nu sunt în măsură să scriu ca la carte o cronică de spectacol, vă recomand totuși să mergeți să vedeți „Undeva la Palilula”. Chiar și pentru a vă face o părere personală despre ce e vorba, fiindcă rezumatul  pe care îl găsiți pe internet nu ilustrează nici măcar 45% din tot conținutul filmului!

Mai jos este trailer-ul, pentru a vă forma o vagă idee despre ce e vorba.

Anunțuri

Despre coșul de cumpărături


În ultima vreme am ajuns să am o dorință fierbinte, ce mă consumă pe dinăuntru și mă face să îmi doresc extrem de tare să se întâmple: măcar O DATĂ să am ocazia să ”conduc” eu coșul acela mare de cumpărături în momentul în care mergem în supermarket/hypermarket.

Nu știu ce influență magică poate să exercite masivul cărucior asupra membrilor familiei și nu știu cum se face că niciodată nu sunt eu cea care îl duce, pentru că situația se prezintă astfel:
– dacă sunt la cumpărături cu mama, mereu ea e cea care îl strunește.
– dacă sunt la cumpărături doar cu tata, e logic – tata îl duce, doar el e cel cu forță și experiență în condus (tata e șofer)
– dacă în ecuație mai apare și bunica, hopa! Ea deține privilegiul de a conduce căruciorul, scuza ei fiind că se sprijină de el în mers și astfel îi e mult mai ușor.

Situația devine un pic fără sens atunci când coșul acela abundă de cumpărături și le vezi cum se chinuie să îl împingă, moment în care profit de ocazie și mă ofer voluntară la împins, cu speranță în ochi și în voce cum că poate ăsta va fi momentul în care o să pot duce și eu nenorocitul ăla de cărucior, dar…evident că se încăpățânează și nu ar ceda în ruptul capului, indiferent cât de greu le-ar fi.

Așa că mă întreb dacă nu cumva căruciorul de cumpărături e, de fapt, un simbol al autorității sau al puterii și capacității de a conduce, un totem distinctiv transmis și cedat doar după merite, în ordinea ierarhiei și a experienței. Adică e mai mult decât o simplă treabă de a-l duce, e un privilegiu acordat doar celor vrednici, după ce sigur au făcut ceva bine sau au acumulat destulă experiență pentru a fi capabili să îl strunească cum trebuie.

O fi nevoie de vreun ritual sofisticat de trecere de la stadiul de novice la stadiul de om capabil să fie responsabil de coșul de cumpărături, în familie. Sau de un soi de probe demne de Olimpiadă – sprint cu căruciorul plin pe culoarele supermarketului, drifturi și manevre printre rafturi pentru demonstrarea abilităților tehnice, trasul și împinsul a 2 cărucioare arhipline, posibil și o probă de slalom printre clienți la oră de vârf și exersarea abilităților de a plasa câte un cot bine țintit și a privirii feroce, neîndurătoare, menite a intimida ”adversarii” în lupta pentru un loc cât mai bun la raionul de carne/brânzeturi cu servire asistată și la casa de marcat.

Am ajuns și în situația de a lua un coș de cumpărături mare când am mers singură să iau una, alta, doar pentru a avea ocazia de a-l conduce eu, dar pentru câteva lucruri ce se pot ține într-o singură mână nu a avut absolut nici un farmec și m-am lăsat păgubașă, bombănind.

What’s wrong with this world?! :))

%d blogeri au apreciat asta: