Arhive pe etichete: personal

Despre 2012


Iar am ajuns în situația de a sta în fața unei secțiuni goale de pe monitor, scriind și rescriind, dar și mai cu spor ștergând paragrafe întregi. Postul ăsta e menit să rezume un întreg an…un 2012 extrem de încărcat, foarte complex și plin de amintiri, senzații, stări.

Prevăd că va fi un post lung…unul din cele mai lungi de până acum!

Așa că să dau play și să pun din nou pe repeat piesa ce m-a obsedat zilele acestea și…să încep!

Sunt atât de multe lucruri ce s-au întâmplat! E greu să fac un bilanț detaliat, fiindcă în memorie amintirile nu sunt aranjate frumos și ordonat. Ar fi tare bine de ar fi așa, să avem mici cutiuțe clasificate logic pe zile, luni și ani, la care să avem acces oricând dorim noi. Da, da, știu ce se spune despre creierul uman, că înregistrează tot – din momentul nașterii până murim – atâta doar că noi avem o capacitate redusă de a ne aminti. Era o secvență într-un serial britanic, Sherlock: momentul în care Sherlock face o incursiune în palatul său mental pentru a-și aduce aminte niște detalii. Mi-a plăcut alegoria palat-minte, poate fiindcă mi-am și închipuit atunci mintea mea ca fiind un castel labirintic, înțesat cu pasaje secrete ce ascund comori demult uitate, pierdute în negura timpului…

Dar gata cu alegoriile și alte cele. Allons-y!

În 2012:

  • Am călătorit în Grecia și în Belgia, prin intermediul Support for Youth Development și a două din proiectele internaționale finanțate prin programul Youth in Action la care S4YD a fost asociație parteneră: ”International Formal and Non-Formal Education Training” și ”Les Générations se Rencontrent – Partnership Building Activity”. Am fost în Xylókastro, Corinth și Atena, Montignies-sur-Roc, Quiévrain, Mons și Bruxelles.
  • În Grecia am fugit către o climă mai blândă când la noi în țară era un ger năpraznic, am văzut o mare incredibil de albastră și de frumoasă, am urcat pe acropolele anticului Corinth, iar în vârful acropolelor din Atena m-am simțit extrem de mică privind orașul ce se întindea până hăt, în zare…am cules portocale și lămâi din pomii plantați aproape la tot pasul, am gustat din preparatele locale și am băut una din cele mai bune cafele ever! 430469_10150723708650943_1253601510_n 425636_10150724748585943_52271103_n 428756_10150728870355943_45770375_n 409603_10150732508595943_1121449044_n
  • 563586_10150782874535943_1723712634_n543008_10150782874675943_941535854_nÎn Belgia am avut parte de o experiență cu totul diferită. Pe un frig enervant ce îți pătrundea și în măduva oaselor ne-am plimbat pe străduțe înguste și căsuțe pitorești, am ajuns în ”inima” Uniunii Europene, am plecat în căutarea unei statuete medievale considerată a aduce noroc și prosperitate tuturor celor ce o ating și am avut onoarea de a fi invitați să vedem procedeul de preparare a unei delicioase beri belgiene chiar într-o veche braserie din Montignies-sur-Roc. Am avut parte de numeroase peripeții, ce vor face deliciul unor viitoare povești minunate. Am cunoscut o mulțime de oameni noi, am legat prietenii, am depășit granițele culturale și de limbaj, am trecut peste orice prejudecăți și fost alături unii de alții ca oameni. E musai să îl citez pe Beri acum, care a postat pe Facebook un fragment ce rezumă extrem, extrem de bine ceea ce a fost în schimbul din Belgia:

Belgia.
O braserie veche, la nr. 14. O gazdă zâmbitoare. O mogâldeaţă de bătrânel simpatic. Câteva mâini de oameni. Jumătate creştini, jumătate musulmani. Cântece. Corzi de chitară. Lumini difuze cu miros de baroc. Zâmbete. Ochi emoţionaţi. Îmbrăţişări. Recunoştinţă. Armonie intergeneraţională. Bere artizanală bună. Proaspătă ca primăvara. Aromată ca o femeie seminudă. Dansuri spontane. Versuri berbere. Energii sincere. Cu tremur bucuros de suflet… Prietenie şi iubire umană.

18897_10151322259875943_573827450_n 188659_10151357076990943_1269840756_n 528688_10151357076680943_1824860737_n 225889_10151329505640943_1583581482_n 27892_10151321582470943_1243721499_n 198155_10151322259995943_2103486692_n

  • Dacă tot suntem la capitolul călătorii, anul acesta am mai făcut câteva drumuri. De două ori am fost în București: o dată în februarie, când am fost la Cirque du Soleil, și o dată acum în noiembrie, când am profitat de concertul lui Steve Vai (la care a mers un coleg de serviciu) pentru a revedea niște persoane dragi mie și pentru a face un tur al cafenelelor Starbucks din oraș.
  • Un alt drum a fost în vară la mare, făcut special pentru Jessie J. A fost un weekend nebun: 3 zile în care, împreună cu o prietenă, am dormit extrem de puțin și am bătut în lung și în lat litoralul, ajungând din Mamaia până în Vama Veche. Am avut parte de un soare foarte generos, am ascultat marea, am văzut răsăritul și am reușit să ne deconectăm de tot și să ne întoarcem la serviciu cu bateriile reîncărcate, cu bună dispoziție și cu relatări de la fața locului despre cât de mișto e un concert de-al lui Jessie.524352_10151115026930943_1214382745_n
  • Un alt concert la care am fost anul acesta e al celor de la Roxette, când au venit în luna iulie în Cluj. M-am bucurat că nu a mai trebuit să merg în alt oraș pentru a-i vedea…Am copilărit cu muzica lor și am chițăit de încântare când am aflat că vor susține un concert chiar aici. Știam că și mama îi asculta, așa încât am fost cu ea la concert. Senzația: neprețuită! Și tot legat de concerte: i-am văzut și pe cei de la Parov Stelar, în luna octombrie!!! Foarte, foarte faini!
  • Tot anul acesta am participat pentru prima dată la o competiție sportivă în scopuri caritabile: Swimathon Cluj. Și acum când mă gândesc cum a fost în ziua ziua competiției mă trec fiorii. A fost pur și simplu senzațional! Să îți întreci limitele în momentele în care simți fizic că cedezi, să nu mai vezi nimic în afară de punctul de finiș și să nu mai auzi nimic altceva în afară decât propria respirație și bătăile intense ale inimii, să ai senzația că timpul s-a dilatat și ești doar tu acolo, tu cu tine însuți, și trebuie să termini, trebuie să depășești orice obstacol…La aproape jumătate de an după Swimathon am dat pe internet peste ceva ce a spus Muhammad Ali și a descris atât de bine ce s-a întâmplat atunci, acolo…

    Champions aren’t made in gyms. Champions are made from something they have deep inside them: A desire, a dream, a vision. They have to have last-minute stamina, they have to be a little faster, they have to have the skill and the will. But the will must be stronger than the skill.

    În 2013 voi participa din nou. Am zis!

  • TIFF-ul de anul acesta va ocupa mereu un loc special în amintirile mele. Am participat din nou la el, după o pauză de 3 ani, pauză de-a lungul căreia am invocat diverse pretexte (cele mai multe legate de școală). Și, oarecum ironic, m-am reîntors fix într-una din cele mai aglomerate perioade ale anului pentru mine: pe lângă festival am avut de scris o lucrare de dizertație, de învățat pentru examenele finale și de mers și la serviciu. Nu a fost ușor, dar nu mă plâng, fiindcă fix perioada aceea în care eram mereu pe fugă, mereu aveam câte ceva de făcut, rezolvat sau un loc în care trebuia să fiu a fost una din cele mai frumoase perioade din an și a fost momentul în care chiar am învățat cum să îmi gestionez în mod eficient timpul, astfel încât ceea ce fac să fac bine.
    Au fost mult momente faine în cadrul festivalului, de la deschidere și până la final, dar cel mai și cel mai fain e momentul cine-concertului Georges Méliès de la Bonțida, când după zile mohorâte și ploioase vremea a ținut, dintr-o dată, cu noi…și voi ține mereu minte o seară magică de vară lângă un castel, o călătorie într-un alt timp, la început de veac, mireasma proaspătă a ierbii pe care stăteam și trei luni pline, fiecare din altă eră…Plus o poză genială realizată de Chris, ce îmi va declanșa aceste amintiri de fiecare dată când o voi privi.
    ChrisNemes_Cine-Concert_Georges_Melies_TIFF_2012-0145_7c62ef2f0d
  • Toamna Muzicală Clujeană…un festival atât de minunat! Muzica a fost și va fi mereu o parte importantă pentru mine, ceva fără de care nu pot trăi. Iar faptul că în acest an am avut onoarea de a mă număra printre bloggerii oficiali m-a bucurat extrem de tare, fiind primul eveniment la care am participat în această calitate. Timp de câteva zile am trăit prin muzică…și a fost magnific!
  • Cu școala am terminat-o tot în anul acesta. Sincer, am fost foarte ușurată când am absolvit și masteratul. Nu voi explica de ce. Acum va trebui să văd în ce fel mă vor ajuta pe viitor o licență și o dizertație luate cu 10.

Anul ăsta m-am îndurat să fac și o schimbare de aspect și am fost să tund foarte scurt o frumusețe de păr lung și ondulat (din nou, o decizie pe care nu o regret). Cine știe ce mai fac la anul?

Dar, trăgând linie, cel mai important e că în acest an am cunoscut foarte mulți oameni interesanți, plini de viață și optimism! Și am revăzut câțiva oameni ce-mi sunt extrem, extrem de dragi! Am adunat amintiri și momente cât pentru o viață, m-am distrat, am trăit intens, am râs cu poftă și am zâmbit chiar și atunci când lucrurile nu au mers așa cum aș fi vrut. Am trecut și peste două momente dificile, în urma cărora am avut sufletul în bucățele. Dar e bine acum. A fost și va fi! Hei, mi-am revenit chiar și după niște arsuri de gradul 3 căpătate la începutul lunii decembrie, așa că nici să vreau nu am cum să uit anul acesta. Cine mai poate spune că are un an întreg condensat simbolic pe o parte a corpului? 🙂

Așa încât, 2013, bring it on! Vei fi un an minunat, și mai și decât acesta, din toate punctele de vedere! Abia aștept să te cunosc!

De ce (nu) ne place ploaia?


 

Pic…pic…pic…auzi asta? E sunetul ploii…pe table de inox, pe acoperișuri, pe parbrizul mașinii tale, pe streașina camerei tale, pe umbrela sub care te adăpostești. Cum te simți? Așa-i că ai impresia că ziua de azi nu e una bună, pentru că plouă și e vânt, și e frig, și umezeală, și, și, și…?

 
Se poate remedia starea ciudată. O cafea bună, un ceai cald, un colțișor confortabil în care să te lăfăi fără nici o grijă, un mediu călduros și orice altceva te face să te simți bine. Partea interesantă e că starea noastră e spirit pe care o resimțim în momentul în care plouă are o explicație. Fără a intra în foarte multe detalii științifice, sunetul ploii asupra creierului uman stimulează undele cerebrale Theta, unde cu o frecvență joasă, ce se manifestă mai ales înainte să adormim. Mai joase decât undele Theta sunt doar undele Delta, specifice somnului profund.
Stimularea acestor unde ne face să fim mai relaxați, dar și mai creativi. Există o serie de studii ce descriu mai pe larg efectele acestor unde asupra creierului uman și există, se pare, și o serie de tehnici menite să te facă să atingi acele stări în care undele Theta sunt stimulate la maximum, ajungând să poți fi chiar capabil de a visa lucid (prin meditație, ascultând anumite sunete, așa-numitele „binaural beats” sau „sunete binaurale” etc). Dar deviez de la subiect.

 

Ploaia te calmează, te liniștește. Ritmul său inegal îți sporește concentrarea, pe de o parte, dar te face și mai receptiv, pe de altă parte. Emoțiile sunt amplificate și ai tendința de a deveni mai profund, te a te cufunda în sine, de a fi mai melancolic. Am observat că nu prea ne place să ne simțim așa. Nu ne place să ne autoanalizăm, nu ne place să fim incisivi cu noi înșine. De multe ori ne e teamă de ce putem descoperi despre noi. Nu ne place nici să ne lăsăm gândurile să plutească în neștire, pentru că se întâmplă să ajungă în acel colțișor în care ne-am ferecat amintirile, trăirile, stările și senzațiile care ne dor, care ne fac psihic rău, de care încercăm să scăpăm. Ne-am construit ziduri mari, trainice, groase, ne-am autoimpus niște granițe și niște limite. Nu ne place să fim vulnerabili.

 
Dar ne place acea căldură sufletească ce o simțim subtil în momentul în care ascultăm ploaia. Șansele sunt că dacă stăm într-o încăpere cu mai mulți oameni în momentul în care afară plouă ne simțim mai prietenoși, mai binevoitori, mai calzi și avem o stare de bine.
Citeam undeva că ploaia e ca o poezie, o poezie a naturii. Poate că așa e. Ar trebui să învățăm să o apreciem, să ne lăsăm în voia ei. Nu spun că ar trebui să cântăm în ploaie, ca în film, dar putem să nu mai înjurăm dacă ne stropim, să nu mai bombănim dacă vântul ne deranjează părul, pentru că astea sunt detalii ce se pot remedia. Hai să învățăm să o iubim. Poate așa, în timp, învățăm și cum să ascultăm cu adevărat.

O poză/zi


Am dat zilele trecute de o idee tare faină, o provocare: o poză nouă în fiecare zi, timp de 30 de zile.

M-am decis să o accept. Până la urmă, de ce nu? Poate să iasă un lucru frumos, un jurnal foto ţinut timp de o lună. Şi cu ocazia asta o să văd dacă într-adevăr o poză poate ţine locul a o mie de cuvinte. Deznodământul: la finalul provocării. Sunt curioasă de rezultat.

If I die young


Nu e un gând, ci titlul piesei ce m-a obsedat azi. E frumoasă. O poveste, de genul celor „cum ar fi dacă” sau „cum ar fi atunci când”. Refuz să mă gândesc mai departe, fiindcă nu știu unde aș ajunge…

A penny for my thoughts, oh no, I’ll sell ‘em for a dollar

They’re worth so much more after I’m a goner

And maybe then you’ll hear the words I been singing

Funny, when you’re dead how people start listening

***
Gather up your tears, keep ‘em in your pocket
Save them for a time when you’re really gonna need them, oh

Despre lipsa de…tot


Iar nu am somn. Mi-am dereglat programul normal de dormit și ajung să adorm la ore destul de târzii (sau prea matinale, depinde de perspectivă), cum ar fi 2 sau 3. Dimineața abia de mă pot trezi și ridica din pat, iar asta numai după ce abuzez de snooze-ul alarmei, timp de aproximativ o oră. Nu iau în calcul zilele în care muncesc pe tură de închidere, fiindcă atunci ajung acasă în jurul orei 12 noaptea, și nici zilele în care muncesc de dimineață, când trebuie să fiu la lucru la ora 7. Nu știu cum se face, dar atunci reușesc întotdeauna să adorm/mă trezesc la timp.

Posibil ca subconștientul meu să îmi transmită mesaje pe care eu nu le înțeleg. Trebuie să îmi refac energia? Trebuie să mă odihnesc mai mult? Dacă da, de ce? Ce mă obosește atât de tare?

Adevărul e că am impresia că nu mai am timp destul, că nu mai dețin controlul orelor scurse în momentul în care nu sunt la serviciu. Am atâtea lucruri de făcut și nu am timpul necesar să le termin. De fapt nu, nu timpul, ci mai exact lipsa timpului este doar efectul. Motivul pentru care nu am timp este că îmi lipsește motivația de a termina tot ce am de terminat. Sunt conștientă, vai!, cât sunt de conștientă că trebuie să mă ocup de ceea ce mă presează în momentul de față, dar în momentul în care am o clipă liberă pe care aș putea-o fructifica lucrând la ceea ce trebuie mă trezesc zicând: „mâine”. Dacă nu mâine, atunci mai târziu. Sau nu acum. Sau orice altceva numai să nu mă apuc de lucru, orice altceva menit să mă distragă. Nu știu de unde lipsa asta de motivație. Lipsa asta de chef. Apatia. Știu că nu e bine, dar nu pot trage de mine să termin. Ba îmi lipsește și inspirația! Sau când am inspirație, nu am cum, fizic, să lucrez atunci la acel lucru. Și uite așa mă învârt într-un cerc vicios, care nu se mai sfârșește.

Venind azi acasă, pe drum ascultam ceva melodii la întâmplare. Unul din versuri era ăsta: „move slow, cause you want to live fast”. Instinctiv, m-am gândit la asta: de câte lucruri am fost entuziasmată la un moment dat și mi-am propus să le fac/încerc/perfecționez, dar am sfârșit prin a nu le mai duce la bun sfârșit? Exemple sunt cu duiumul, unele mai serioase, altele mai puțin serioase, niște capricii, doar. Dar ideea comună, ce le unește pe toate, a fost mereu că în anumite momente aveam senzația că sunt sau că pot fi un fel de superwoman, că nimic nu îmi stă în cale, că sunt invincibilă și pot să realizez ABSOLUT tot ceea ce îmi propun. Era o senzație minunată. Magnifică. Însă, într-un mod foarte trist, aceste pusee de încredere s-au sfârșit mereu printr-o lipsă ulterioară de interes din partea mea. Lipsă de chef. Lipsă de motivație. Ceea ce a dus, inevitabil, la concluzia stupidă cum că nu sunt în stare de nimic, nu sunt bună de nimic.

Așa că ajung la întrebările ce persistă în mintea mea acum: ce pot să fac să îmi regăsesc motivația în tot ceea ce fac? Și ce aș putea să fac să mențin viu interesul pe care îl acord anumitor acțiuni ce le întreprind?

S-a pierdut o cățelușă, vreau să fie găsită!


Post exclusiv pentru Cluj:

S-a pierdut căţeluşa Maya, de talie medie, părul negru, în unele locuri gri, cu ochelari maro. Are chip la ceafă.
Este o fire timidă, dar sociabilă şi prietenoasă.
A fugit în centru, pe strada Eroilor.

Are zgardă neagră cu un batic roşu în carouri

În cazul în care o găsiţi sunaţi la: 0755152447!!!!!!!
joanasander.js@hotmail.com

O știu pe proprietară, iar cățelușa mi-e extrem de dragă și vreau din suflet să fie găsită! Și mai vreau să văd cu adevărat utilitatea social media! Am mai auzit de cazuri în care s-au găsit animale pierdute prin intermediul SM, vreau ca și acesta să fie unul din acelea…

Vă rog să răspândiți cum puteți informația, să ajungă la cât mai multe persoane. Mulțumesc!

Emoții


Mâine voi ține un seminar despre cafea.

Deși nu e prima dată când fac asta, tot am emoții. Mă cuprinde o stare de ușoară agitație, mă frământ, îmi schimb de vreo 10 ori ideile, fac un plan înainte despre ce și cum să vorbesc (dar în final ajung să nu îl respect deloc și după ce totul e gata mă gândeam că puteam vorbi/face un milion de alte lucruri și că totul ar fi ieșit mai bine așa)…

Sper să fie bine, sper să reușesc să transmit și să explic tot ceea ce am în minte și mai presus de toate…sper să îi fac pe cei ce vor participa să se deconecteze de la orice altceva timp de o oră. Și mai sper ceva, ba chiar vreau – să participe activ, să se implice. Nu îmi place să vorbesc în public, am o groază infinită de fiecare dată când o fac, dar faptul că audiența interacționează cu mine mă face să mă mai destind un pic.

Pe mâine!

%d blogeri au apreciat asta: