Arhive pe etichete: emotii

De ce (nu) ne place ploaia?


 

Pic…pic…pic…auzi asta? E sunetul ploii…pe table de inox, pe acoperișuri, pe parbrizul mașinii tale, pe streașina camerei tale, pe umbrela sub care te adăpostești. Cum te simți? Așa-i că ai impresia că ziua de azi nu e una bună, pentru că plouă și e vânt, și e frig, și umezeală, și, și, și…?

 
Se poate remedia starea ciudată. O cafea bună, un ceai cald, un colțișor confortabil în care să te lăfăi fără nici o grijă, un mediu călduros și orice altceva te face să te simți bine. Partea interesantă e că starea noastră e spirit pe care o resimțim în momentul în care plouă are o explicație. Fără a intra în foarte multe detalii științifice, sunetul ploii asupra creierului uman stimulează undele cerebrale Theta, unde cu o frecvență joasă, ce se manifestă mai ales înainte să adormim. Mai joase decât undele Theta sunt doar undele Delta, specifice somnului profund.
Stimularea acestor unde ne face să fim mai relaxați, dar și mai creativi. Există o serie de studii ce descriu mai pe larg efectele acestor unde asupra creierului uman și există, se pare, și o serie de tehnici menite să te facă să atingi acele stări în care undele Theta sunt stimulate la maximum, ajungând să poți fi chiar capabil de a visa lucid (prin meditație, ascultând anumite sunete, așa-numitele „binaural beats” sau „sunete binaurale” etc). Dar deviez de la subiect.

 

Ploaia te calmează, te liniștește. Ritmul său inegal îți sporește concentrarea, pe de o parte, dar te face și mai receptiv, pe de altă parte. Emoțiile sunt amplificate și ai tendința de a deveni mai profund, te a te cufunda în sine, de a fi mai melancolic. Am observat că nu prea ne place să ne simțim așa. Nu ne place să ne autoanalizăm, nu ne place să fim incisivi cu noi înșine. De multe ori ne e teamă de ce putem descoperi despre noi. Nu ne place nici să ne lăsăm gândurile să plutească în neștire, pentru că se întâmplă să ajungă în acel colțișor în care ne-am ferecat amintirile, trăirile, stările și senzațiile care ne dor, care ne fac psihic rău, de care încercăm să scăpăm. Ne-am construit ziduri mari, trainice, groase, ne-am autoimpus niște granițe și niște limite. Nu ne place să fim vulnerabili.

 
Dar ne place acea căldură sufletească ce o simțim subtil în momentul în care ascultăm ploaia. Șansele sunt că dacă stăm într-o încăpere cu mai mulți oameni în momentul în care afară plouă ne simțim mai prietenoși, mai binevoitori, mai calzi și avem o stare de bine.
Citeam undeva că ploaia e ca o poezie, o poezie a naturii. Poate că așa e. Ar trebui să învățăm să o apreciem, să ne lăsăm în voia ei. Nu spun că ar trebui să cântăm în ploaie, ca în film, dar putem să nu mai înjurăm dacă ne stropim, să nu mai bombănim dacă vântul ne deranjează părul, pentru că astea sunt detalii ce se pot remedia. Hai să învățăm să o iubim. Poate așa, în timp, învățăm și cum să ascultăm cu adevărat.

Anunțuri

2 Cellos


Trebuia să fac un post despre asta! Era musai! Nu e vorba de două violoncele, în sine, ci de un duet de violonceliști – Luka Sulic și Stjepan Hauser, un sloven și un croat. Au făcut o serie de cover-uri simfonice ale unor melodii moderne și sună senzațional de bine! Are ceva muzica modernă, ritmată, agitată, uneori frivolă, interpretată doar la instrumente „clasice”…

 

Căutam niște cover-uri simfonice în seara asta după ce am dat de adaptarea piesei lui Carly Jepsen – Call me, maybe pentru cor și orchestră. Și asta, o demență, pentru că sună mult mai bine ca originalul 🙂

 

Închizând paranteza și revenind la cei doi, din piesă în piesă am dat peste cover-ul făcut piesei Highway to Hell al celor de la AC/DC. De acolo am ajuns la un cover făcut celor de la Coldpay și al lor Viva la Vida, iar apoi am dat de o înregistrare în care au cântat live cu Red Hot Chilli Peppers, în Zagreb, pe 29 August, ca special guests, fiindcă făcuseră deja un cover la Californication! Sună tare bine cover-ul lor, dar să îi auzi live împreună cu trupa…pot numai să-mi închipui cum s-au simțit spectatorii!

Si-apoi am realizat ceva – eu, de fapt, îi mai ascultasem pe băieți! Dădusem de ei acum ceva vreme și țin minte și acum că am rămas captivată de ce am auzit și am fost atât de prinsă de muzică încât s-a lăsat cu piele de găină, păr zbârlit pe ceafă etc. Era vorba de cover-ul Smooth Criminal al lui MJ. Până în momentul de față, în opinia mea, asta e piesa supremă a lor, la piece de resistance! Iat-o:


Mai jos sunt restul pieselor ce le-am pomenit. Dar adevărul e că nu trebuie numai ascultați, trebuie ȘI văzuți când cântă. Magia se întâmplă atunci cele două elemente (auditiv și vizual) se unesc și formează un tot unitar – să asculți violoncelele, dar să și vezi explozia de energie a celor doi, pasiunea pe care o pun în muzică, dăruirea cu care interpretează…iar părul rupt din arcușuri…aiaiai! 🙂

Până una, alta, m-am abonat la canalul lor de pe YouTube, sunt chiar curioasă cum evoluează.

Am reușit!!!


Sunt EXTREM de fericită!!! Mi-am depășit orice, dar ORICE așteptări și limite azi, la Swimathon! Estimasem că în cele 60 de minute voi înota 20 de lungimi de bazin, dar rezultatul final a fost uimitor pentru mine!

60 de minute

42 de lungimi de bazin înotate (= 2100 m = 2.1 km)

1.945 de lei (și asta nu e încă suma finală, era totalul dinainte de actualizările finale)

A fost un moment în care simțeam că mi-am atins limita, fizic, undeva la minutul 32. Încă nu știu de unde am extras energia necesară pentru a termina. Am primit ieri un sfat minunat, ce m-a ajutat enorm azi: „nu te gândi la turele totale, fă abstracție și de timp! Ia-o pe rând, lungime după lungime! Enjoy the moment, have a great time, be at your best!”. Și așa am și făcut. Pași mărunți…

E de nedescris sentimentul ce îl am acum. Sunt plină de adrenalină. Mi-am depășit orice limită!

Și…am de făcut o mărturisire: e PRIMA DATĂ când am înotat 60 de minute fără oprire!!! Până acum înotam în reprize de câte 20-25 de minute, cu pauză de câte 4-5 minute. Sunt euforică! 😀

Mai pot spune doar: am reușit!!!

P.S. Suma finală o aflu mai pe seară, și tot atunci voi pune și niște poze.

UPDATE:

Suma finală a fost de 2.101 lei! Uau! Mulțumesc mult tuturor!

Ziua „Z”


Here we go! Azi a fost o zi extrem de plină de emoții pentru mine, am avut susținerea disertației de care am trecut cu bine (uraaa!). Dar emoțiile nu se opresc aici, asta fiindcă mâine e 7 iulie și are loc Swimathon-ul!

Voi înota între 11.50 și 12.50, pe culoarul 2 (am un nod în stomac când mă gândesc la ziua de mâine, dar va fi bine, sunt emoții cosntructive)

Până acum s-au strâns 1.555 lei, desfășurătorul complet poate fi vizualizat aici. Vă spun extrem de sincer că nu am cuvinte! E o sumă ce mi-a depășit orice așteptări!

Vă mulțumesc!

P.S. Urați-mi succes! 🙂 Și sper să văd cât mai multe persoane cunoscute acolo, mă va ajuta mult!

Apel către comunitatea online locală


A rămas mai puțin de o săptămână până la Swimathon Cluj. 6 zile, mai exact.

Și cam 5 zile au mai rămas pentru înscrierile susținătorilor.

Acum e momentul să mi se dovedească puterea online-ului, a comunității locale. Am auzit de prea multe ori formularea aceasta, am auzit de mult prea multe ori ideea că suntem uniți, că ne implicăm în comunitate, că suntem activi și că avem ceva de spus (vis-a-vis de orice subiect).

Acum vreau să mă conving cu adevărat că împreună putem schimba ceva sau putem realiza ceva. Pentru cei care nu știți, sâmbătă voi înota pentru secția de copii de la Terapie Intensivă, cu scopul de a strânge o sumă cât mai mare pentru ei. Pentru asta, am nevoie de susținători. Fizic, să fie în sală în momentul evenimentului, dar și financiar. E vorba de un gest mic, pe care fiecare din noi îl poate face. Dacă stați să faceți un calcul câți bani dați într-o săptămână pe diverse lucruri care pot fi incluse lejer în categoria capriciilor, se ajunge la un total impresionant de cele mai multe ori.

De ce să nu se ajungă și în situația de față la un total la fel de impresionant? Gest mărunt cu gest mărunt…picătură cu picătură și se adună. Suntem mulți. Putem fi o echipă frumoasă. Putem realiza ceva de care să fim mândri!

Eu mi-am luat angajamentul că voi înota în 60 de minute 20 de lungimi de bazin olimpic, asta pentru că până acum nu am mai înotat 60 de minute încontinuu și nu știu cum va fi. Dar astea 20 de lungimi le voi înota sigur, și pe deasupra îmi iau angajamentul că voi trage de mine să reușesc mai mult, să dau mai mult.

Voi puteți fi susținătorii mei în două moduri: fie mă susțineți cu o sumă fixă pe toată evoluția, indiferent de numărul de lungimi de bazin înotate, fie mă susțineți cu minimum  1 leu pe lungimea de bazin. În formularul de susținere este și opțiunea de a apărea ca ”anonimi” în centralizatorul online. Puteți bifa căsuța dacă doriți, e o alegere strict personală pe care eu o voi respecta și nu voi comenta legat de ea.

Ce spuneți? Haideți să dovedim că se poate! Se poate să facem ceva de care să fim mândri. Voi și cu mine, împreună!

Împreună ca un tot, împreună ca o comunitate!

P.S. Susținătorii pot fi și din alte orașe, așa încât mă voi bucura dacă vă veți implica și cei din afara Clujului.

Am mai scris despre Swimathon aici și aici.

Emoții


Mâine voi ține un seminar despre cafea.

Deși nu e prima dată când fac asta, tot am emoții. Mă cuprinde o stare de ușoară agitație, mă frământ, îmi schimb de vreo 10 ori ideile, fac un plan înainte despre ce și cum să vorbesc (dar în final ajung să nu îl respect deloc și după ce totul e gata mă gândeam că puteam vorbi/face un milion de alte lucruri și că totul ar fi ieșit mai bine așa)…

Sper să fie bine, sper să reușesc să transmit și să explic tot ceea ce am în minte și mai presus de toate…sper să îi fac pe cei ce vor participa să se deconecteze de la orice altceva timp de o oră. Și mai sper ceva, ba chiar vreau – să participe activ, să se implice. Nu îmi place să vorbesc în public, am o groază infinită de fiecare dată când o fac, dar faptul că audiența interacționează cu mine mă face să mă mai destind un pic.

Pe mâine!

Despre cum era să pierdem avionul


Era să pierdem avionul.

Asta așa, ca o ultimă aventură înainte de plecare. Nu știu când am mai tras o așa spaimă, poate doar atunci la întoarcerea din Bulgaria când era să pierdem trenul București-Cluj datorită întârzierii pe care a avut-o trenul nostru ce venea de la Sofia. Dar atunci nu a fost vina noastră, fiindcă a fost ceva ce nu a depins de noi. De data asta, însă, era să rămânem în aeroport doar din prostia…ba nu, nu prostia, inconștiența sau zăpăceala noastră.

Avionul trebuia să decoleze la 15.30. Noi la ora 15 am realizat că s-a închis punctul de check-in. Mai era jumătate de oră până decola avionul. Am început să ne agităm – fuga la info point, de la info point du-te la Swiss-nu-mai-știu-cum, de acolo așteaptă să îți vină managerul de la Wizz să vadă care e problema și la sosirea acesteia explică-i situația și primește din partea ei următorul răspuns, pe un ton foarte categoric: ”Check-in-ul se face CEL TÂRZIU cu 40 de minute înainte de decolarea avionului, îmi pare foarte rău, dar nu vă mai pot lăsa să treceți, va trebui să așteptaț următorul avion.” Încearcă să-i explici că dacă nu prinzi avionul ăsta nu ai altul decât peste câteva zile. Nici o șansă, n-aveai cu cine: „Nu, nici nu se pune problema, nu vă puteți îmbarca, pasagerii sunt deja ÎN avioon gata de decolare. Îmi pare foarte rău”.

Era ora 15.10. Ce era de făcut? Să ne plângem de milă, să izbucnim efectiv în plâns și să ne învinovățim unul pe altul pentru situația în care am ajuns? NU! Să încercăm  să facem ceva, de exemplu să trecem peste toate formalitățile cu bagajele de cală, pe care oricum nu mai aveam unde să le lăsăm, și să mergem direct la punctul de îmbarcare indiferent de cât e ceasul.

Hai să creionez un pic mai detaliat situația în care ne aflam – fiecare aveam câte un troller care trebuia să ajungă la bagajele de cală. Pe lângă acest troller, care noroc că avea dimensiunile standard pentru un bagaj de mână, mai aveam câte un rucsac burdușit cu lucruri, câte 2 haine pe care le țineam în mână, haine ce urma să le luăm pe noi la aterizarea în București, câte o plasă de umăr, și ea plină cu lucruri și pe urmă restul chestiilor minore – aparate foto și alte lucruri. Astea de persoană!  No, ia-le pe toate cu tine, fugi la punctul de vamă ca disperatul, bagă-te înaintea altor oameni (cu scuzele de rigoare), treci de punctul de vamă, du-te la filtru – iar în fugă, trântește-ți absolut tot ce ai pe banda aceea rulantă, bucură-te că nu a piuit detectorul de metale, ia într-o grabă nebună toate lucrurile, evident că nu mai contează care cum e sau nu mai contează că într-o mână ții un troller pe care nu-l tragi după tine ȘI un rucsac și în cealaltă mână ții restul și dă-i frate, fugi cât te țin picioarele ca și cum nu ar mai exista ziua de mâine.

Până la urmă am reușit. A fost un miracol, cred, mai ales că cei de la Wizz te lasă doar cu un singur bagaj de mână și noi aveam 4(?)/persoană și mai ales că la câte lucruri ce în mod normal sunt considerate periculoase aveam cu noi puteam să deturnăm nu unul, ci trei avioane pe puțin (am avut un mare noroc cu cei de la punctele de securitate care ori nu își fac job-ul așa cum ar trebui în general, ori s-au îndurat de noi, li s-a făcut milă și nu ne-au mai comentat nimic legat de bagaje și conținutul acestora când au văzut în ce hal fără de hal arătăm) 🙂 Cea mai tare replică, primită la ultimul filtru chiar înainte de urcarea în autobuzul ce ducea pasagerii la avion: „Data viitoare, să știți că avionul nu e tren! ”

Încă nu știu cum am reușit să ne îmbarcăm! Știu numai că din cauza noastră s-a întârziat zborul, am reușit performanța de a decola mai târziu cu 25 de minute față de ora programată. Pot să zic doar asta: a fost stressant, au fost momente de panică, a fost o nebunie curată, dar…a fost ceva memorabil, ceva ce în mod sigur o să ținem minte de acum încolo și de fiecare dată când ne vom gândi la un zbor/aeroport o să ne gândim la Larnaca, la Cipru și la zilele petrecute aici.

%d blogeri au apreciat asta: