Arhive pe etichete: Cyprus

Despre alte țări


Îmi place să călătoresc, de fapt ador lucrul acesta. Ador senzația pe care o încerc de fiecare dată când pășesc pe un teritoriu nou, fie că e vorba de un colțișor izolat de paradis aflat în vârf de munte, în mijlocul pustietății, la doar 2 ore de mers cu mașina din orașul meu, fie că e vorba de un alt oraș, sătuc sau regiune. Îmi place la nebunie să cunosc locuri noi, să explorez spații cât mai diverse și să interacționez cu oameni provenind din culturi diferite. Lăsând la o parte faptul că vreau să îmi cunosc țara cât de bine se poate, vreau să vizitez cât de mult pot din lumea asta mare și frumoasă.

Vreau să merg în cât mai multe țări și vreau să îmi însușesc cât mai multe lucruri legate de ele. Nu informații ”tehnice”, ce se pot găsi în orice atlas, carte de geografie sau chiar la o căutare pe internet, informații de genul număr de locuitori, suprafață, climă, relief etc, ci informații pe care le poți obține interacționând în mod direct cu oamenii de acolo. Nu obiectivele turistice sunt cele mai revelatoare lucruri în ceea ce privește un loc nou (deși acelea sunt importante în ceea ce privește notorietatea de care poate avea parte un loc). Din experiența de până acum pot spune că nimic nu se compară cu a explora un spațiu nou cu ajutorul localnicilor, de a vedea cum decurge viața lor de zi cu zi, de a gusta cât mai multe mâncăruri și băuturi tradiționale, de a vedea cum își petrec timpul, cu ce se ocupă, ce le place să facă și, cel mai important, cum sunt ei ca oameni – mod de gândire, suflet, caracter. Asta pentru că farmecul unui loc este dat de locuitorii lui…

După vizita din Cipru, cele mai pregnante lucruri ce mi-au rămas în suflet și în minte au fost pe de o parte tristețea ciprioților și durerea cu care vorbeau de traiul lor de dinaintea ocupației turce a Ciprului și dinaintea împărțirii capitalei în două zone – una cipriotă, una turcă, iar pe de altă parte mi-a rămas adânc întipărită în minte puterea lor și pofta lor de viață, în ciuda a tot ce li s-a întâmplat. Țin minte poveștile lor – povestea proprietarului unui restaurant dintr-un cartier micuț și liniștit, povestea prietenului celui mai bun al proprietarului (un fost jurnalist sportiv, un om extrem de vesel, umblat prin aproape toată lumea), povestea bătrânului ce mergea acolo în fiecare dimineață, de ani de zile, pentru a-și bea cafeaua, de a citi ziarul și de a privi restul clienților restaurantului, povestea femeii ce deținea un atelier de croitorie unde făcea costume pentru carnavale…Îmi aduc aminte de pulsul vibrant al comunității locale, îmi aduc aminte de contrastele șocante de vechi și nou ce le întâlneai la tot pasul, îmi aduc aminte de frappe-urile pe care le beam în cantități industriale, îmi aduc aminte de prima mea întâlnire cu cafeaua preparată în mod grecesc, așa numita greek coffee de care m-am îndrăgostit iremediabil de atunci…

Grecia mi-a rămas în suflet cu micul oraș Xylokastro și cu ai săi oameni sociabili, primitori și calzi. O să îmi aduc mereu aminte de cât de simplu îmi părea totul acolo, de cum era să te trezești dimineața și să vezi marea Ionică, iar la orizont să vezi munții ce o înconjurau…o să îmi amintesc de proprietarul hotelului la care am stat, un bătrânel jovial cu ochelari ce ne saluta în fiecare dimineață cu un zâmbet larg și care a reușit să ține minte numele a aproape 50 de oameni…când o să mă gândesc la Corint o să îmi amintesc de templul lui Apollo și de vechea cetate, dar inevitabil o să îmi amintesc de ghidul nostru, de povestea ei și de pasiunea cu care ne relata fapte și evenimente istorice într-un mod atât de frumos, încât reușea să te captiveze complet. Când o să mă gândesc la Atena primul lucru ce o să îmi vină în minte nu o să fie Acropolele și ruinele de acolo, ci priveliștea din vârful lor, măreția cu care se înfățișa orașul, șocul pe care îl aveai când priveai de acolo de sus…

Și ce e cel mai important lucru: dacă interacționezi cât mai mult cu cei din jur, dacă vezi lucrurile și împrejurimile și în ansamblu, și în detaliu, dacă treci peste toate stereotipurile și prejudecățile ajungi să te întorci înapoi schimbat. Nu fizic, ci sufletește. De fiecare dată mi s-a întâmplat asta și e un lucru absolut minunat! Evoluezi ca om, ajungi să apreciezi și mai mult ceea ce ai și ceea ce ești.

Iar ultimul lucru pe care o să îl țin minte mereu și de care nu o să încetez să mă mir este cât de uniți pot ajunge să fie oameni provenind din culturi și țări diferite într-un timp extrem de scurt. Pentru că am participat la training-uri și schimburi de experiență unde am fost înconjurată de o diversitate de oameni – letoni, polonezi, lituanieni, estoni, bulgari, italieni, maghiari, francezi, greci, suedezi, englezi, ciprioți – și de fiecare dată s-a creat între noi o conexiune uimitoare, ce a depășit toate barierele.

Așa că închei acest post prin a vă spune să fiți cât de deschiși se poate, uitați de prejudecăți, mergeți și explorați, vedeți cât mai multe din lumea asta și cunoașteți cât mai mulți oameni și poveștile lor.

Iar melodia pe care o să o cânt mereu o să fie asta:

Despre cum era să pierdem avionul


Era să pierdem avionul.

Asta așa, ca o ultimă aventură înainte de plecare. Nu știu când am mai tras o așa spaimă, poate doar atunci la întoarcerea din Bulgaria când era să pierdem trenul București-Cluj datorită întârzierii pe care a avut-o trenul nostru ce venea de la Sofia. Dar atunci nu a fost vina noastră, fiindcă a fost ceva ce nu a depins de noi. De data asta, însă, era să rămânem în aeroport doar din prostia…ba nu, nu prostia, inconștiența sau zăpăceala noastră.

Avionul trebuia să decoleze la 15.30. Noi la ora 15 am realizat că s-a închis punctul de check-in. Mai era jumătate de oră până decola avionul. Am început să ne agităm – fuga la info point, de la info point du-te la Swiss-nu-mai-știu-cum, de acolo așteaptă să îți vină managerul de la Wizz să vadă care e problema și la sosirea acesteia explică-i situația și primește din partea ei următorul răspuns, pe un ton foarte categoric: ”Check-in-ul se face CEL TÂRZIU cu 40 de minute înainte de decolarea avionului, îmi pare foarte rău, dar nu vă mai pot lăsa să treceți, va trebui să așteptaț următorul avion.” Încearcă să-i explici că dacă nu prinzi avionul ăsta nu ai altul decât peste câteva zile. Nici o șansă, n-aveai cu cine: „Nu, nici nu se pune problema, nu vă puteți îmbarca, pasagerii sunt deja ÎN avioon gata de decolare. Îmi pare foarte rău”.

Era ora 15.10. Ce era de făcut? Să ne plângem de milă, să izbucnim efectiv în plâns și să ne învinovățim unul pe altul pentru situația în care am ajuns? NU! Să încercăm  să facem ceva, de exemplu să trecem peste toate formalitățile cu bagajele de cală, pe care oricum nu mai aveam unde să le lăsăm, și să mergem direct la punctul de îmbarcare indiferent de cât e ceasul.

Hai să creionez un pic mai detaliat situația în care ne aflam – fiecare aveam câte un troller care trebuia să ajungă la bagajele de cală. Pe lângă acest troller, care noroc că avea dimensiunile standard pentru un bagaj de mână, mai aveam câte un rucsac burdușit cu lucruri, câte 2 haine pe care le țineam în mână, haine ce urma să le luăm pe noi la aterizarea în București, câte o plasă de umăr, și ea plină cu lucruri și pe urmă restul chestiilor minore – aparate foto și alte lucruri. Astea de persoană!  No, ia-le pe toate cu tine, fugi la punctul de vamă ca disperatul, bagă-te înaintea altor oameni (cu scuzele de rigoare), treci de punctul de vamă, du-te la filtru – iar în fugă, trântește-ți absolut tot ce ai pe banda aceea rulantă, bucură-te că nu a piuit detectorul de metale, ia într-o grabă nebună toate lucrurile, evident că nu mai contează care cum e sau nu mai contează că într-o mână ții un troller pe care nu-l tragi după tine ȘI un rucsac și în cealaltă mână ții restul și dă-i frate, fugi cât te țin picioarele ca și cum nu ar mai exista ziua de mâine.

Până la urmă am reușit. A fost un miracol, cred, mai ales că cei de la Wizz te lasă doar cu un singur bagaj de mână și noi aveam 4(?)/persoană și mai ales că la câte lucruri ce în mod normal sunt considerate periculoase aveam cu noi puteam să deturnăm nu unul, ci trei avioane pe puțin (am avut un mare noroc cu cei de la punctele de securitate care ori nu își fac job-ul așa cum ar trebui în general, ori s-au îndurat de noi, li s-a făcut milă și nu ne-au mai comentat nimic legat de bagaje și conținutul acestora când au văzut în ce hal fără de hal arătăm) 🙂 Cea mai tare replică, primită la ultimul filtru chiar înainte de urcarea în autobuzul ce ducea pasagerii la avion: „Data viitoare, să știți că avionul nu e tren! ”

Încă nu știu cum am reușit să ne îmbarcăm! Știu numai că din cauza noastră s-a întârziat zborul, am reușit performanța de a decola mai târziu cu 25 de minute față de ora programată. Pot să zic doar asta: a fost stressant, au fost momente de panică, a fost o nebunie curată, dar…a fost ceva memorabil, ceva ce în mod sigur o să ținem minte de acum încolo și de fiecare dată când ne vom gândi la un zbor/aeroport o să ne gândim la Larnaca, la Cipru și la zilele petrecute aici.

DayCul training


Orice relatare ”normală” a unei conferințe sau training ce se întinde pe parcursul mai multor zile începe, în mod logic, cu relatarea primei zile și continuă apoi cu ziua a doua, a treia și așa mai departe. Mno, la mine o să înceapă tare aiurea, fix de la mijloc, dar n-are importanță neapărat ordinea cât conținutul zilelor și informațiile câștigate/învățate. Dar asta mai încolo, un pic, prima dată câte ceva despre training.

Din data de 20 octombrie sunt în Lefkosia, Cipru (nu că mi s-ar fi simțit foarte tare lipsa în Cluj 🙂 ), la un training numit DayCul – act daily, think interculturally. Suntem 24 de participanți din 12 țări din Europa – Franța, Germania, Cipru, România, Serbia, Slovenia, Danemarca, Letonia, Lituania, Italia, Marea Britanie și Ungaria. Scopul trainingul este acela de a dezvolta competențele interculturale ale liderilor în organizarea de proiecte internaționale pentru tineri prin explorarea diversității culturale din prisma vieții de zi cu zi și folosirea acesteia ca un instrument de descoperire a identității (sau de a deveni conștient de propria cultură în așa fel încât să te deschizi în fața celor diferiți de tine).

Mai exact, se explorează teme precum tradițiile, mâncarea, muzica, limba, naționalitatea, istoria, tipare de comunicare, relații, timp, cultură personală sau roluri în societate. Se mai explorează toate celelalte aspecte ce conturează traiul zilnic  (comportament, identitate, credințe, valori și reguli), aspecte adânc înrădăcinate în cultura fiecăruia. Practic, fiecare trebuie mai întâi să-și înțeleagă propria cultură și moștenire culturală pentru a  înlătura obstacolele ce survin în cadrul dialogurilor interculturale și pentru reuși să găsească soluții pentru depășirea problemelor legate de stereotipuri, prejudecăți, discriminare și violență.

Trainingul e foarte interesant, fiindcă se bazează pe metode de învățare specifice educației non-formale și chiar dacă s-ar putea să existe senzația că nu se învață lucruri noi prin intermediul a ceea ce se face, rezultatele sunt exact invers, la final dacă stai să faci un bilanț descoperi că ți-ai însușit noțiuni noi sau ți-ai dezvoltat abilități noi fără a fi neapărat conștient de procesul în sine, fapt ce facilitează mecanismul învățării.

Trainingul mai ține până în data de 27, dar vom mai sta o zi prin amabilitatea companiei aeriene care nu avea zbor programat spre România decât pe 28, așa încât pe 28 octombrie mă întorc înapoi în țară, pe 29 dimineața voi fi înapoi în Cluj și mă voi reîntoarce la activitățile de până acum – job + școală. Știu de pe acum că îmi vor lipsi oamenii minunați pe care i-am cunoscut aici, fiindcă petrecând împreună cu ei aproximativ 3/4 din cele 24 de ore ale unei zile au ajuns să-mi devină foarte dragi. Îmi rămâne doar să sper că voi avea la un moment dat șansa de a-i revedea din nou. Vorba aia…om trăi și-om vedea 🙂

Nicosia – capitala contrastelor


Nu am crezut niciodată că o să ajung să stau în tricou, la 26-27 de grade ziua în mijlocul lunii octombrie. Am fugit de vremea mohorâtă din țară, de frigul ce îți intra în oase și de vântul aspru și-am ajuns taman în Cipru, la un soare îmbietor, de ți-e mai mare dragul să stai afară.

Am poposit în capitală, în Nicosia sau, cum este cunoscută altfel, Lefkosia. E un oraș fascinant, un mix al contrastelor – vechi și nou, istoric și modern. Tenta modernă e dată de clădirile înalte și de magazinele din centrele comerciale, tentă ce contrastează cu ”vechiul” oraș, aflat între zidurile medievale. Când ești în vechiul oraș pare că intri într-un alt timp, ceasul pare că stă în loc…străduțele sunt extrem de înguste, casele sunt tipice zonei mediteraneene și au ferestre cu obloane! Am văzut o mulțime de ateliere de meșteșugari în zona asta – ceasornicari, tâmplari, croitori…Ce mi-a plăcut extrem de mult a fost faptul că nimic nu e cum pare – o clădire aparent pustie și dărăpănată aveai surpriza să o descoperi ca fiind o casă mobilată modern și cu bun gust, sau că în spatele unor obloane ferecate se întrezărea o sală de sport, ultimul lucru la care te-ai fi așteptat într-un centru vechi.

Se lucrează mult, mai ales pentru recondiționarea clădirilor. Am dat de mulți români, care erau fie oameni modești și muncitori, fie stereotipul cocalarilor și al pițipoancelor. În rest am văzut și mulți asiatici și turci…da, turci, pentru că toată partea de nord a Ciprului e sub ocupație turcă din 1970 și ceva. E o graniță ce delimitează zonele, se poate trece dintr-o parte în alta doar prin anumite puncte și ți se pune o viză atât la intrare, cât și la ieșire. Nu e ceva complicat, trebuie să arăți doar buletinul sau pașaportul, dar e extrem de ciudat. Când treci în partea turcească iar se schimbă peisajul…totul e în stil turcesc – mâncare, muzică, magazine cu haine sau specialități culinare…ce să mai zic de faptul că pe versantul sudic al munților din nord, pe partea dinspre ciprioți, e săpat mare și vizibil steagul Turciei, ca un fel de ”in your face!” către cei din Cipru.

Tot în centrul vechi există și o zonă pietonală unde este un conglomerat de magazine, terase, restaurante și magazine de suveniruri. Din toată partea veche a orașului aceasta e zona cea mai aglomerată. Există nenumărate restaurante cu specific – libanez, japonez, chinezesc, turcesc, grecesc. E foarte populară narghileaua și frappe-ul, iar ca magazine există reprezentanțe ale marilor lanțuri internaționale cum ar fi Top Shop, Guess sau Debenhams, dar există și magazine cu produse fabricate exclusiv handmade – sandale, poșete, rochii, eșarfe. Am găsit inclusiv un magazin cu haine în stil reggae și hippie 🙂

***

Ce îmi place aici e că e plin în toate colțurile de pomi cu fructe 😀 Am vazut mulți curmali, chiar am și mâncat curmale coapte, am văzut rodii cu fructe pe crengi, am văzut smochini și lămâi. Și mulți, mulți măslini, cu măsline ce acum se pârguiau.

Și am văzut multe pisici!!! E plin de pisici în zona veche! De toate mărimile și culorile. Dar sunt bine hrănite, nimeni nu le agresează, iar ele se comportă de parcă ar fi adevăratele stăpâne ale locului – se plimbă fără jenă pe unde le taie capul, se uită cu plictis la tine, ba dacă sunt bine dispuse îți fac și favoarea de a te lăsa să le mângâi. Și dacă li se pare că ești demn, îți mai fac și onoarea de a se întoarce cu burta în sus să le mângâi 🙂 Chiar și numai pentru asta am adorat efectiv orașul!

Despre partea modernă, urbană, a orașului o să scriu în zilele ce urmează. Momentan o să mă bucur de căldură și o să mă concentrez pe conferința/trainingul ce stă să înceapă mâine. Poze o să pun pe fotoblog și Facebook, tot în zilele ce urmează.

%d blogeri au apreciat asta: