Arhive pe categorii: La întâmplare

Dear 16 year-old me


Am dat azi peste filmulețul acesta. Mi se pare una din cele mai tari campanii de informare și conștientizare pe care le-am văzut în ultima perioadă.

Uitați-vă la el! Dați-l mai departe!

Informați-vă! Îngrijiți-vă!

Despre localurile cu aspect dubios care…


…reușesc să te surprindă. Plăcut!

Ieri am dat de un astfel de loc. E vorba de un fast food cu mâncare chinezească, unde am mers la insistențele unui coleg de serviciu care mai fusese și în alte dăți și voia musai să mergem să încerc și eu preparatele de acolo. Ca aspect, nu-i mare lucru de el. E genul de loc pe lângă care ai tendința de a trece repede, fiindcă prejudecățile de care nu poți scăpa te fac să te gândești că e frecventat de diverși indivizi dubioși ce mănâncă/beau preparate de o calitate îndoielnică și unde nu prea te lasă inima să intri de unul singur.

Fast food-ul se numește „Shenyang” și se află pe strada Cloșca, la nr. 1. Servirea se face înauntru, într–un spațiu mic, cu 3 mese dreptunghiulare ce pot găzdui câte 4 persoane. Prima impresie după ce intri e că te întorci cu 10 ani în urmă și pășești într-un local de la țară, unde bătrânii satului stau solitari și își sorb în liniște dețul zilnic de tărie…asta până când simți mirosul îmbietor al mâncării. Pe pereți sunt afișate, în folii protectoare, preparatele ce pot fi servite, precum și niște poze ale unor mâncăruri aflate în meniu cu denumirea chinezească. Mâncarea poate fi cerută la pachet sau poate fi consumată în interiorul fast food-ului.

Dar ce mâncare! Oau! E făcută pe loc, de doamna Xua, bucătăreasa. Fiindcă face fiecare fel pentru fiecare persoană în parte se așteaptă oarecum mult până e gata, în funcție și de câte comenzi sunt de terminat înaintea ta. Noi am așteptat pentru o porție de supă și un fel principal cam 15-20 de minute. Dar a meritat așteptarea!

Am mâncat, pentru prima dată în viața mea, supă de alge marine. Voiam să încerc ceva nou și m-a convins colegul meu să o încerc. Pe principiul „lasă că dacă nu îți place o mănânc eu, că mie îmi place tare mult” (vorbele colegului) am gustat supa. Mi-a plăcut foarte mult! Nu o să o descriu, pentru că sigur nu o să o descriu cum trebuie 🙂 Dar zic numai atât: eu sunt tare pretențioasă când vine vorba de mâncare, nu mănânc chiar orice și dacă nu îmi place, nu termin ce am pe farfurie. Dar supa asta efectiv am devorat-o, deși era fierbinte…nu mai conta, era extrem de delicioasă!

Colegul meu și-a luat o porție de pui picant cu orez, ciuperci, legume și bambus. Foarte bună și aceea, fiindcă nu m-am putut abține să nu gust și de la el un pic. Și pentru că mi-a plăcut, mi-am luat și eu o porție, dar variantă nepicantă.

Atât de bine arăta mâncarea! Și atât de bună a fost! Am zis că o să mai merg acolo cât de curând, să încerc și restul sortimentelor din meniu. Și au niște prețuri foarte mici! Supa de alge a fost 6 lei, 440 de grame. Porția de pui picant cu orez a fost 10 lei, cea de pui simplu 9 lei, ambele având câte 400 de grame. Și clienți au, nu glumă.

Iar data viitoare când merg o să încerc să aflu și povestea localului. Am o bănuială că e una tare drăguță, la fel ca poveștile celor ce lucrează acolo.

Așa că vă recomand să mergeți acolo! Mergeți, gustați, savurați și lăsați-va izbiți, la figurat, de contrastele localului 🙂

Cum să NU faci un CV


Există o grămadă de site-uri, articole, tutoriale etc despre cum să îți faci un CV.

Ar trebui să fie și despre cum să NU faci CV-ul, cu exemple concrete și adnotări îngroșate cu roșu de „AȘA NU!!!” – a se vedea poza de mai jos, poate fi înscrisă cu succes în categoria deja menționată. Partea tristă e că posesorii acestui gen de CV-uri au mari așteptări și sfârșesc prin a fi extrem de dezamăgiți, pentru că nimeni nu le zice unde greșesc.

Caut căsuță!


Iar e vorba de ceva urgent! 🙂

Caut căsuță pentru un pisicuț mic, adorabil, iubitor și „lipicios”.

Are cam 2 luni, e băiețel și e în trei culori – alb cu pete negre și portocalii. Se zice că pisicuțele acestea aduc noroc.

L-am găsit la Interservisan debusolat și flămând. L-am dus la veterinar, e curat și deparazitat extern și intern. Are nevoie de cineva care să îl iubească și să îi acorde atenție – el e extrem de dulce, locul preferat de dormit deocamdată e… în palme. Te atașezi instant de el, nu ai cum să nu îl îndrăgești de mama focului când îl vezi câtă iubire poate să îți acorde un suflețel așa de mic și nevinovat.

E de preferabil să îi găsesc o căsuță în Cluj. Eu nu îl pot ține la mine, așa că vă rog să mă ajutați și să dați mai departe post-ul acesta.

If I die young


Nu e un gând, ci titlul piesei ce m-a obsedat azi. E frumoasă. O poveste, de genul celor „cum ar fi dacă” sau „cum ar fi atunci când”. Refuz să mă gândesc mai departe, fiindcă nu știu unde aș ajunge…

A penny for my thoughts, oh no, I’ll sell ‘em for a dollar

They’re worth so much more after I’m a goner

And maybe then you’ll hear the words I been singing

Funny, when you’re dead how people start listening

***
Gather up your tears, keep ‘em in your pocket
Save them for a time when you’re really gonna need them, oh

Mărunțișurile drăguțe ale zilei


Sunt acele mici momente ce te fac să zâmbești. Sunt acele lucruri mărunte pe lângă care trecem de multe ori  fără să le observăm, fiindcă locurile în care le găsim sunt banale sau neașteptate. Dar sunt acele mărunțișuri drăguțe ce fac ziua mai frumoasă 🙂

Am găsit azi în Dedeman un model de faianță extrem de simpatic! E genul de model pe care l-aș vedea într-o bucătărie modernă ce păstrează o tentă de nostalgie ce are în același timp un aer boem. O bucătărie caldă, în care te îmbie dimineața aroma proaspătă de cafea, iar după-masa te întâmpină un miros de chec proaspăt scos din cuptor. O bucătărie în nuanțe calde, cu draperii vesele și o vază de ceramică plină cu flori de câmp (sau margarete) ce stă pe blatul mobilei, lângă un set de ustensile de bucătărie de ultimă generație și un teanc de farfurii vesele…

Și are pisici! Și cafea! Cum să nu mă facă să zâmbesc larg, în mijlocul a ditamai magazinul?

 

Al doilea mărunțis al zilei e unul de care dau aproape de fiecare dată după ce mă întorc de la serviciu. E în parcul de lângă bloc. Nu știu cine a fost cu ideea și cu pusul ei în practică, dar sigur a fost cineva cu o imaginație bogată și cu o personalitate veselă. Hm, ăsta nici nu știu dacă poate fi încadrat în categoria de vandalism, fiindcă e prea drăguț 🙂 Chiar, oare șoferii care îl văd zâmbesc și ei? Sau nici nu îl observă?

Dilema zilei


Sau a anului, încă nu i-am găsit vreo explicație:

de ce tu, ca fotograf (profi/amator/spontan), faci poze oamenilor atunci când aceștia mănâncă? Și dacă tot le faci (să zicem că ai un fetiș legat de asta), de ce le faci publice?

 

Poate mă lămurește și pe mine cineva.

%d blogeri au apreciat asta: